joi, 7 august 2014

Mitul peșterii (din Republica lui Platon)


Platon (Greacă: Πλάτων; Plátōn) (n. cca. 427 î.Hr. — d. cca. 347 î.Hr.) a fost un filozof al Greciei antice, student al lui Socrate și învățător al lui Aristotel. Împreună cu aceștia, Platon a pus bazele filozofice ale culturii occidentale. Platon a fost interesat de matematică, a scris dialoguri filozofice și a pus bazele Academiei din Atena, prima instituție de învățământ superior din lumea occidentală. vezi: http://ro.wikipedia.org/wiki/Platon
  1. "Mai departe-am zis - asemuiește firea noastră în privința educației și a lipsei de educație cu următoarea întamplare: iata mai mulți oameni aflați într-o încăpere subpământeană, ca într-o peșteră, al cărui drum de intrare dă spre lumină, drum lung față de (lungimea) întregului peșterii.  În această încăpere ei se găsesc, încă din copilărie, cu picioarele și grumazurile legate, astfel încât trebuie să stea locului și să privească doar înainte, fără să-și poată roti capetele din pricina legăturilor. Lumina le vine de sus și de departe, de la un foc aprins înapoia lor; iar între foc și oamenii legați este un drum așezat mai sus, de-a lungul căruia , iată, e zidit un mic perete, așa cum paravanul scamatorilor, pus dinaintea celor ce privesc, deasupra căruia își arată ei scamatoriile..." "Văd"-spuse el. " ...mai încearcă să vezi și că, de-a lungul acestui perete, niște oameni poartă felurite obiecte care depășesc în înălțime zidul, mai poartă și statui de oameni, ca și alte făpturi de piatra sau lemn, lucrate în chipul cel mai divers. Iar dintre cei care le poartă, unii, cum e și firesc, scot sunete, alții păstreaza tăcerea." "Ciudată imagine și ciudați sunt oamenii legați!" " Sunt asemănători nouă -am spus. Căci crezi că astfel de oameni au văzut, mai întai, din ei înșiși, cât și din soții lor, altceva decât umbrele care cad, aruncate de foc, pe zidul de dinaintea lor?" "Cum ar putea vedea altceva -spuse el- dacă întreaga viață sunt siliți să-și țină capetele nemișcate?" "Dar ce ar putea vedea din obiectele purtate? Oare nu tot același lucru?" "Bun, și?" " Iar dacă ei ar fi în stare să stea de vorbă unii cu alții, nu crezi că oamenii nostri ar socoti că, numind aceste umbre pe care le văd, ei numesc realitatea?" " Necesar." " Și ce-ar face dacă zidul de dinainte al închisorii ar avea un ecou? Când vreunul dintre cei care trec ar emite vreun sunet, crezi că ei ar socoti emisiunea sunetului iscată fiind de altceva, în afară umbrei ce le trece pe dinainte?" " Pe Zeus, - raspunse el - nu cred!"  "În general, deci - am spus eu -, asemenea oameni nu ar putea lua drept adevar decât umbrele lucrurilor." " E cu totul obligatoriu."
  2. "Privește acum în ce fel ar putea fi dezlegarea lor din lanțuri și vindecarea de lipsa lor de minte, dacă așa ceva le-ar sta în fire: atunci când vreunul dintre ei s-ar pomeni dezlegat și silit, totodată, să se ridice, să-și rotească grumazul, să umble și să privească spre lumină, făcând el toate acestea ar resimți tot felul de dureri, iar din pricina strălucirii focului n-ar putea privi acele obiecte, ale căror umbre le văzuse mai înainte. Ce crezi că ar zice, dacă cineva i-ar spune că ceea ce văzuse mai înainte erau deșertăciuni, dar că acum se află mai aproape de ceea ce este și că, întors către ceea ce este în mai mare măsură, vede mai conform cu adevărul? În plus, dacă arătându-i-l pe fiecare dintre obiectele purtate, l-ar sili prin întrebări, să răspundă ce anume este lucrul respectiv? Nu crezi că el s-ar putea afla în încurcătură și că ar putea socoti că cele văzute mai înainte erau mai adevarate decât cele arătate acum?" " Ba da. " "Iar dacă l-ar sili să privească spre lumina însăși, nu crezi că l-ar durea ochii și că ar da fuga îndărăt, întorcându-se spre acele lucruri care poate să le vadă și le-ar socoti pe acestea, în fapt, mai sigure decât cele arătate?" "Chiar așa."
  3. "Dar dacă cineva l-ar smulge cu forța din locuința aceasta ducându-l pe un suis greu și pieptiș, nedâdu-i drumul până ce nu l-ar fi tras la lumina soarelui, oare nu ar suferi și s-ar mânia că e tras? Iar când ar ieși la soare, nu i s-ar umple ochii de strălucire, astfel încât nu ar putea vedea nimic din lucrurile socotite acum adevarate?" " N-ar putea, cel puțin îndată, să le vadă!"-grăi el. " Cred ca ar avea nevoie de obișnuință, dacă ar fi ca să vadă lumea cea de sus. Iar mai întâi, el ar vedea mai lesne umbrele, după aceea oglindirile oamenilor și a celorlalte lucruri, apoi lucrurile ele însele. În continuare, i-ar fi mai ușor să privească în timpul nopții ceea ce e pe cer și cerul însuși, privind deci lumina stelelor și a lunii mai curând decât, în timpul zilei, soarele și lumina sa. " Cum de nu!" " La urmă, el va privi soarele, nu în apă, nici reflexiile sale în vreun loc străin, ci l-ar putea vedea și contempla, ața cum este, pe el însuși în locul său propriu." " Necesar." " După aceasta ar cugeta, în legătură cu soarele, cum că acesta determină anotimpurile și anii, ca el cârmuiește totul în lumea vizibila, fiind cumva răspunzător și pentru toate imaginile acelea, văzute de ei (în peșteră)." " E clar că aici ar ajunge, după ce va fi străbătut toate celelalte etape." " Ei și nu crezi că dacă omul acesta și-ar aminti de prima sa locuință, de înțelepciunea de acolo, ca și de părtașii săi în lanțuri, el s-ar socoti pe sine fericit de pe urma schimbării, iar de ceilalți i- ar fi milă?" " Cu totul." " Iar dacă la ei ar exista laude și cinstiri și s-ar da răsplată celui mai ager în a vedea umbrele ce trec alături și care își amintește cel mai bine cele ce, de obicei, se preced, se succed sau trec laolaltă, și care, în temeiul acestor observații, ar putea cel mai bine să prezică ce urmează în viitor să se întâmple, li se pare că omul nostru ar putea să poftească răsplațile acelea si sa-i invidieze pe cei onorati la ei si aflati la putere? Sau ar simiti ce spune Homer, voind nespus mai degrabă argat să fie pe pământ la cineva neînsemnat, sărman și fără de stare, consimțind să facă orișice mai degrabă decât să aibă părerile de acolo și să trăiască în acel chip?" " Așa cred -zise el. Ar voi să pățească orice mai curând decât să trăiască în acel chip."
  4. "Mai gândește-te și la următorul aspect: dacă iarăși, acel om, coborând, s-ar așeza în același scaun de unde a plecat, oare nu ar avea ochii plini de întunecime, sosind deodată dinspre lumea însorită?" "Ba da"- zise. " Iar dacă el ar trebui din nou ca interpretând umbrele acelea, să se ia la întrecere cu oamenii ce au rămas totdeauna legați și dacă ar trebui s-o facă chiar în clipa când nu vede bine, înainte de a-și obișnui ochii, iar dacă acest timp cerut de reobișnuire nu ar fi cu totul scurt, oare nu ar da el prilej de râs? Și nu s-ar putea spune despre el că, după ce s-a urcat, a revenit cu vederea coruptă și că, nici nu merită să încerci a sui? Iar pe cel ce încearcă să-i dezlege și să-i conducă pe drum în sus, în caz ca ei ar putea să pună mâinile și să-l ucidă, oare nu l-ar ucide?" " Ba chiar așa."
  5. "Iată, dragă Glaucon, - am spus eu - imaginea care trebuie în întregime pusă în legatură cu cele mai înainte: domeniul deschis vederii e asemanător cu locuința-i închisoare, lumina focului din ea - cu puterea soarelui. Iar dacă ai socoti urcușul și contemplarea lumii de sus ca reprezentând suisul sufletului către locul inteligibilului, ai înțelege bine ceea ce nădăjduiam să spun, de vreme ce aăa ceva e dorit să asculti. Dacă nădejdea acesta e îndreptățită, zeul o știe."
Trimiteți un comentariu